sâmbătă, 12 decembrie 2015

Nu te gîndi la un urs alb



Dacă sunt întrebată de ce nu renunț de tot la fumat (că oricum fumez foarte puțin) spun că dacă încep să îmi propun să renunt, o să mă preocup și mai mult cu fumatul. Încercînd să suprimi o pornire (un gînd legat un comportament, nu?) acesta revine cu și mai mare forță în minte. Efectul paradoxal al supresiei. În literatura de specialitate poartă denumirea de efectul ursului alb. Încearcă să nu te gîndești la un urs alb. Asta l-a sfătuit cîndva tînărul Dostoievski pe fratele lui mai mic, recomandare care l-a ținut într-o stare de perplexitate pe cel din urmă.

Cu cît încerci să suprimi un gînd, cu atît mai tare te obsedează. Încearcă să nu te gîndești la rezultatul analizelor pînă nu sunt gata, încearcă să nu te gîndești la întîlnirea de mîine cu un posibil angajator, încearcă să nu te gîndești la purtarea dureroasă a unui prieten, încearcă să nu te gîndești la nenorocirea prin care ai trecut cînd erai fetiță. Suprimarea unui gînd presupune două lucruri: 1) planul să suprimi gîndul și 2) realizarea planului: adică suprimarea tuturor gîndurile cu tema respectivă plus suprimarea planului însuși.

De aici paradoxul. Suprimarea pare să însemne a ști și a nu ști în acelasi în timp. Prin sarcina de suprimare a gîndului mintea este instruită la ce să nu se gîndească. Așa că o să vă cer, pe durata acestei emisiuni, să nu vă gîndiți la un urs alb. Succes.

Am scris deja despre tulburarea obsesiv-compulsiv, acea condiție patologică în care se găsește un individ a cărei viată mentală este dominată de obsesii, idei, gînduri, impulsuri, imagini mentale care sunt trăite ca inadecvate și intruzive. Gîndurile pătrund în mintea persoanei și pentru a fi neutralizate ele genenează o serie de comportamente repetitive (persoana verifică să nu fie contaminată/infestata clanța, scaunul cu sida, cu microbi de cancer, verifică de 7 ori gazul, lumina înainte de a pleca de acasă și tot nu obține niciodată certitudinea, îndoială îl urmărește pretutindeni.

Persoana încearcă să reziste acestor impulsuri dar în cele din urmă cedează acestora pentru că este singura cale prin cale neutralizează neliniștea imensă (anxietatea, da?) asociată cu gîndurile respective.

Groaza că - un gînd oribil care îți trece prin minte e suficient pentru a genera un eveniment în plan real și atunci trebuie să interprinzi neaparăt ceva ca să împiedici profeția - face ca persoana obsesiv-compulsivă să ardă fotografia cu fiul săul scăldîndu-se într-un rîu fiindcă mintea lui nu poate evita obsesia supărătoare că -dacă nu face asta, - copilul moare într-un accident în cîteva zile. Din cauza lui. Recunoaște absurditatea acestor legi complet arbitrare. Chiar dacă îngrijorarea nu e în legătură cu probleme reale, ci doar imaginate ca posibile - obsesiile - un produs pur mental - îi controlează viața și îl constrîng să-și asume responsabilitatea de a le preîntîmpina.

 Individul obsesiv-compulsiv, spre deosebire de un individ neobsesiv-compulsiv este mult mai predispus să exagereze valoarea gîndurilor obsesive și să le perceapă ca pe niște amenințări personale semnificative, în timp ce indivizi neobsesivi sunt predispuși să interpreteze posibilele gînduri nedorite ca fiind inofensive. Ele sunt mult mai intense, mai stresante și frecvente în mintea obsesiv-compulsivă decît în mintea neobsesiv-compulsivă.

Indivizii obsesiv-compulsivi cred că pot afecta realitatea prin gîndurile lor, astfel se consideră pe sine ca fiind exagerat de responsabili cu privire la conținul gîndurilor lor, convingerea că trebuie să controleze în totalitate ce se întîmplă cu fiecare gînd care ia naștere în mintea lor, convingerea că există o soluție perfectă pentru fiecare gînd care se înfiripă în minte. Indivizi obsesiv-compulsivi sunt mult mai predispuși să interpreteze în mod greșit imposibilitatea de a exercita un control perfect asupra gîndurilor și imaginilor mentale și își explică această imposibilitate ca reprezetînd semnul unei amenințări semnificative, în timp ce indivizii neobsesivi acceptă mai ușor faptul că nu reușesc să exercite acest control mental.

 Este prezentă la indivizii TOC o tendință puternică de a reflecta asupra propriilor procese mentale - numită conștiință de sine cognitivă - cei care nu trec cu vederea nimic din ce se întîmplă în mintea lor și ce concentrează intens și astfel investesc suplimentar orice imagine mentală sau idee. Asta, culmea, contribuie la o estimare mai negativă a gîndurilor.

 Așadar, sfătuindu-l pe individul cu această condiție să nu se mai gîndească la mîinile lui murdare pt că de fapt nu sunt murdare, e un sfat practic inutil. Irealist. E ca si cum v-aș ruga pe voi să țineți un urs uriaș în brate și simultan să încercați să-l ignorați. Atît sunt de pregnante și predominante gîndurile obsesiv compulsivului, încît ele blochează întreg peisaj mental, ele sunt tot timpul acolo.

Toți avem gînduri intruzive. Nedorite. Partea bună e că reușim să le dăm repede uitării.

În The Man who couldn't stop, David ADam alcătuiește o metaforă frumoasă: obsesiile obsesiv-compulsivului sunt asemeni unor fulgi de zăpadă care coboară calm din cer pe timpul verii. Cade un fulg și atît, e în regulă. Putem să dăm uitării bizareria. În universul obsesiv-compulsivului, fulgii cad fără oprire, pînă îmbracă întreg peisajul mental în alb. Sunt peste tot, pe timpul verii. Acaparînd funcționarea firească a proceselor mentale. Inadcvarea profundă a conținutului obsesie. Dacă era sînge infestat cu hiv pe servețelul de unică folosință (imaculat) pe care l-am folosit? Persoanele dominate de aceste frici, ajung să evite situații normale: ținutul unui bebelus în brațe, conducerea unei mașini. Sau dacă nu pot să evite un eveniment: ținutul unui bebeluș în brațe de o persoană terorizată de semnificația și puterea de influență a unui gînd trecător (dacă scap copilul pe scări, dacă îi bag mîna în ochișori) atunci pornește un ritual care să neutralizeze gîndul profetic: numără sau rostește cîteva fraze specifice.

Un alt caz descris în literatura de specialitate este cel al unei femei de vîrstă mijlocie care era paralizată de numerele 5 și 6. Dacă în drumul ei întîlnea o mașină cu unul din cele două numere magice pe plăcuță, se simțea constrînsă să tragă mașina pe margine și să aștepte sosirea unui număr norocos care să contracareze numerele ghinioniste. Altfel -era convinsă, - ceva îngrozitor urma să i se întîmple mama ei. Ajunge să petreacă ore întregi închisă în propria mașină, așteptând ca soarta să permită reluarea drumului. După ce devine mamă, obsesia se mută asupra fiului ei. Pacienta e convinsă că la cea mai mică greșeală a ei, băiatului va orbi. Dacă se întîmplă să treacă printr-un loc unde înainte a trecut o persoană cu probleme de vedere, se simte obligată să își arunce încălțămintea. La auzul cuvîntului “oftalmolog”, obsesia se declanșează.

Vedem cum compulsiile sunt comportamente magice menite să contracareze importanța și influența unor gînduri. Mintea este asaltată, copleșită de insistențele unor imagini mentale sau gînduri absurde care par să se ivească dintr-o zonă a minții care nu îi aparține individului, ca și cum creierul ar fi deturnat și întrebuințat într-un mod complet greșit, în detrimentul celui în a cărei posesie se află de drept. Individul recunoaște iraționalitatea gîndurilor lor intruzive, dar sentimentul visceral că ceva nu este în ordine este într-atît de copleșitor, încît se întoarce acasă să verifice dacă ușa este închisă atît de des încît sunt incapabili să păstreze un job. Numără pașii de la mașină la clădirea unde urmează să se țină interviul pentru un posibil loc de muncă, sperînd și rugîndu-se ca numărul final să fie pătrat perfect, prim sau ceva magic fiindcă altfel va trebui să se întoarcă să refacă numărătoarea. Deși o parte din creierul lui știe că interviul începe într-un minut și ei nu sunt în clădire. Sunt afară, numărînd pași. Pierzând încă o șansă de angajare.

Pînă prin anii ’60, specialiștii din psihiatrie și psihologie apreciau că nu prea există căi prin care să se realizeze eliberarea pacientului de sub controlul obsesiilor și compulsiilor. Electroșocuri, psihochirurgie, psihanaliza, nimic nu părea să funcționeze. Apoi au apărut antidepresivele: Inhibitori Selectivi ai Recaptării Serotoninei care păreau să funcționeze. Funcționau cam pe jumătate din pacienți, dar și atunci cu 60% dintre simptome imposibil de îndepărtat. Apoi a fost dezvoltată procedura care avea să devină protocolul standard de intervenție în tulburarea obsesiv-compulsivă.

EXPUNERE ȘI PREVENIREA RĂSPUNSULUI. Ce presupune aceasta: persoana anxioasă este stimulată cu obiectul obsesiei sale, dar nu i se permite să aleagă calea ușoară: executarea compulsiei (spălarea pe mîini). Anxietatea trebuie să ajungă la cote maxime. Mai sus de cota maximă nu are unde să mai urce. Doar să coboare, să revină la niveluri acceptabile. Odată ce pacientul simte că anxietatea extremă se disipează singură, fără să recurgă la ritualul de neutralizare - teoria spune, - individul va scăpa de frică și va începe să se recupereze.
Această intervenție cuprinde o serie de experimente comportamentele și mentale (imaginate) prin care individul se expune repetat și susținut la obsesie, într-o diversitate de situații pe care le evita pînă acum și se încearcă ocolirea răspunsului cu care obișnuit pacientul pînă atunci: angajarea într-un ritual. Sigur, pacienții vor evita să se angajeze în procesul de prevenție al răspunsului atunci cînd neliniștea și spaima fiziologică sunt foarte ridicate, astfel încît terapeutul începe de obicei cu prevenția compulsiilor pt situații ușoare sau moderate.
Scopul acestor tehnici și experimente comporamentale este să testeze adevărul convingerilor individului obsesiv compulsiv, să descopere împreună cu terapeutul său dovezi pro și contro valorii gîndurilor intruzive și să formuleze o explicație alternativă, cu bază în realitatea fizică și neurologică. Îl ajută să-și normalizeze relația cu gîndurile sale, să le accepte, să nu mai lupte să le suprime, ci să le înlocuiască cu alte activități realiste de distragere. Utile.

În terapia cognitivistă, individul descoperă cum să fie atent la modul în care ia naștere dialogul interior legat de nevoia de a controla gîndul și cum acesta conține o serie de erori de judecată (distorsiuni care caracterizează gîndirea psihopatologică). Învață să suporte prezența unor gînduri nedorite. Și să corecteze efectul lor puternic într-un mod benefic pe termen lung. Învață că aceste gînduri sunt produse ale unor circuite cerebrale care încep să dea greș în sarcina lor de a detecta niște erori - și astfel ajung să transmită în mod intens și persistent impulsuri nervoase. Ca un program de calculator conceput pentru detectarea erorilor de sintaxă care o ia razna și începe să sublinieze cu roșu toate cuvintele dintr-un document. Învață că trebuie să fie atent - în relația cu mintea sa- la modul în care interpretează obsesia, și nu asupra conținutului obsesiei.

Obsesiile pacienților nu se deosebesc semnificativ de obsesiile persoanelor normale. Ei pot afla cu surprindere că aceste gînduri intruzive au caracter universal. Pot primi lista cu cele mai comune gînduri și impulsuri normale vs anormale - colectate, încă de prin anii 70 și un pic de doi cercetători. Conținutul gîndurile nedorite au un caracter universal.
Dacă amesteci gîndurile unei persoane nonclinice cu cele ale unei persoane diagnosticate, diferența este nesemnificativă. 9 din 10 indivizi trăiesc experiența mentală a unui gînduri bizare, extravagante.



Uite, sunt lîngă tipul ăsta, așteptăm metroul, dacă îl împing pe șine. Gîndul traversează mintea atît de rapid, i se acordă atît de puțină atenție și semnificație, încît pare că nici nu apuci să-l percepi ca pe un gînd adevărat. Sosește metroul, urci, se închid ușile, ai uitat complet de ciudățenia pasageră. 

Tulburarea obsesiv-compulsivă nu poate fi vindecată complet în sensul tradițional al vindecării. TOC nu se ia ca o răceală, brusc. E prezentă dintotdeauna o vulnerabilitate înnăscută care face posibil debutul acestei suferințe. Dar oamenii care suferă de această condiție pot primi ajutor, un ajutor extrem de bine conceptualizat și țintit care să le permită să funcționeze decent, iar viața lor mentală să nu-i mai terorizeze. Ursul aburd e tot acolo, doar că nu mai trebuie să-l porți pretutindeni în brațe. Rămîne, dar undeva- într-un colț îndepărtat.

The man who couldn't stop - David Adam



Un individ își pierde părintele la vîrsta de 9 ani. Devine obsedat de frica legată de înmormîntări (moarte). Devine obsedat să nu-i moară mama. Și ajunge să-și însușească o serie de ritualuri pentru a alunga această frică. Ajunge să mestece hîrtie de ziar pentru a ține departe moartea mamei (unul dintre ritualuri). Ritualurile durează 36 de ani, cînd mama lui încetează din viață. Pe lîngă aceasta, dezvoltă o obsesie legată de notele proaste, și pentru că aprobarea lui ca individ se centrează în jurul obsesiei de a fi un elev perfect, ajunge să dezvolte ritualuri pentru a alunga notele proaste. Odată cu pubertatea și prima ejaculare, dezvoltă frica de a nu contracta o boală cu transmisie sexuală. Frica de a nu contracta o boală sau de a nu o transmite unei persoane dragi îl împiedică să formeze o relație normală cu o femeie. Alt set de ritualuri. Trece printr-o fază în care ajunge să își curețe zona genitală cu soluție dezinfectantă concentrată, să poarte mănuși de latex pentru a se asigura că nu ia un microb de pe o clanță publică, de la autobuz sau la intrarea într-o clădire.

Un faimos aviator ajunge să dezvolte o obsesie legată de contaminarea cu microbi. Angajații lui sunt instruiți să poarte mănuși, vesela să îi fie înmînată abia după ce este înfășurată în șervet și cere să îi fie arse hainele cînd e convins că a intrat în contact cu persoană răcită.

Soția unui individ obsedat să nu contracteze microbi se vede obligată să curețe cu dezinfectant singurul scaun pe care soțul său acceptă să se așeze. Un om de știință obsedat că ar putea muri otrăvit apela la soția lui care gusta în prealabil fiecare fel de mîncare. După ce aceasta a încetat din viață, omul de știință a murit de inaniție.

Un individ este obsedat că o să contracteze sida. De pe un prosop contaminat cu sînge de la un seropozitiv, din picătura de ploaie care i-a intrat în ochi și care s-a prelins de la o fereastră și care a intrat poate în contact cu picătură de sînge. Cercetează cu atenție timp de o oră o fotografie veche, cu el și niște colegi în tinerețe, ținînd periuțe de dinți în mînă, pentru a se asigura că periuțele de dinți erau de culori diferite și riscul să-și fi confundat periuța cu a altuia și să se fi contaminat cît mai redus. Își procură o lupă pentru a analiza cu mai mare atenție fotografia. Ori de cîte ori pune jos fotografie, îndoiala revine și simte din nou nevoia să o ridice din nou și să mai verifice o dată. Ca să fie sigur sigur. Frica că ar putea lua virusul SIDA îl face să verifice în mod repetat de urme de sînge mînerele ușilor, scaunelor pe care se așează, mîinile oamenilor cu care se salută, să verifice dacă cineva nu a băut din băutura lui și poate avea o tăietură, o zgărietură. Riscul să contractezi HIV printr-un sărut este de 1 la un 1.000.000. Dar sunt 7 miliarde de oameni pe planetă, nu-i așa? Și dacă toți au sărutat pe cineva la un moment dat, rezultă că mai mult de 7000 sunt cu risc. Dacă presupunem că cel puțin un individ din 3500 are HIV, tot rămîn 2 persoane care pot lua virusul pe calea sărutului. De ce să nu fie fix eu acela?

Te zgîrii într-un cui în stația de autobuz. Dacă cineva înaintea mea s-a zgîriat fix în același cui? Și dacă persoana aceea era sero pozitivă? E un gînd care nu-ți dă pace o vreme. Apoi, după cîteva săptămîni, după ce ieși din bazin, te rănești la călcîi, de ultima treapta a scărilor de ieșire. Ajungi la baie, apuci un șervet de hîrtie peste zgărietura sîngerîndă și apoi brusc un gînd te lovește. Dacă o persoană cu sînge pe mînă, bolnavă de SIDA, a atins înainte prosopul? Incidentul de la stație de autobuz revine cu toată forța în conștiință: am verificat bine cuiul de urme de sînge? Oh, dacă aș verificat mai atent! Un gînd care devine fixație și care nu mai pleacă și îți consumă mintea pentru următorii 20 de ani. Și tot ce faci, orice activitate în care ești angajat se desfășoară purtînd pe fundal această posibilitate înfiorătoare. Și pentru a înlătura sau neutraliza această frică, ajungi să cercetezi și să suspectezi orice ființă sau obiect cu care intri în contact ca fiind purtător de HIV.

 Aceasta este tulburarea obsesiv-compulsivă.

E foarte tulburătoare și impresionantă relatarea lui David Adam, jurnalistul care a scris “The man who couldn’t stop - The Truth about OCD. Cartea parcurge istoria bolii, cauze, mecanisme implicate în etiologia bolii și propria lui poveste. E scrisă extraordinar de frumos.

Ce înseamnă să trăiești zeci de ani cu obsesia contaminării și cum sursa contaminării este de fapt interioară și tocmai de aceea, imposibil de ținut sub control. Foloșeste o metafora minunată pentru a descrie obsesiile și ritualurile. Să încerci să nu te gîndești la ceva odată ce ai început să te gîndești e ca și cum ai dori să oprești o avalanșă topind zăpada ce dă năvală peste tine cu flacăra de la o lumînare. În cazul lui Adam, obsesia se învîrte în jurul modalităților prin care ar putea să contracteze SIDA. Verifică în mod compulsiv să vadă că nu a luat SIDA și își organizează viața în așa fel încît să reducă în mod semnificativ șansele de a lua această boală. Orice mică zgârietură de la un pahar sau de la un obiect este urmată de verificarea de urme de sînge a acelui obiect pentru a se asigura că nu s-a contaminat. Gîndul că pielea crăpată dintre degetele de la picioare ar putea intra în contact cu presupuse particule de sînge de pe podea îl obligă să străbată pe tălpi o sală de bazin sau un vestiar aglomerat.

Mintea lui rațională știe că aceste frici sunt ridicole. Știe că nu poate lua HIV în modul acesta. Și totuși, anxietatea (îngrijorarea patologică) apare, gîndurile obsedante își fac apariția și sunt de neînvins. Fricile pot să fie legate de contaminare (de a se contamina prin strîngerea mîinilor), frica de vătămare (se întreabă dacă a închis ușa, dacă nu a lovit pe cineva cu mașina, dacă a închis aragazul), poate să fie și necesitatea de a pune lucrurile într-o anumită ordine. Dar pot fi și impulsuri agresive sau oribile (acela de a-ți vătăma propriul copil sau de a striga obscenități în biserică).

Spre deosebire de personalitatea obsesiv-compulsivă - în care individul este devotat muncii și productivității, controlului mental și interpersonal (toate în detrimentul flexibilității), în care există preocuparea cu ordinea, detaliile, reguli, liste, perfecționism - aici in tulburarea obsesiv-compulsivă, individul aranjează lucrurile simetric sau într-o anumită logică personală ca să împiedice o catastrofă: moartea unui prieten, a unui părinte, îmbolnăvirea de o boală gravă. Un individ poate să se spele pe mîini de 80 de ori într-o zi, și totuși bucătăria lui să fie complet dezordonată.

Torturat fiind de dubii că a lăsat aragazul deschis, încearcă să le neutralizeze prin verificări repetate spre a se asigura că este închis. Torturat fiind de gîndul că părinții lui ar putea muri din cauza puterii gîndurilor lui, încearcă să îndepărteze această teamă atingînd în mod repetat (de 6 ori, 50 de ori) un anumit perete, numărînd în gînd pînă la o 100 și înapoi.

Un individ terorizat de gînduri blasfemiante poate urca și coborî scările blocului în mod repetat sau poate realiza actul de a se îmbrăca sau dezbrăca pentru fiecare gînd blasfemiant. Un individ poate să privească fix minute în șir un întrerupător și tot să nu fie sigur că este închis. E o percepție modificată - cu cît privești mai mult o imagine, cu atît scade încrederea în informația colectată de ochi.

La această tulburare vorbim pe de-o parte de obsesii - adică idei, gânduri, impulsuri sau imagini persistente care sunt experimentate intruzive - adică ele pătrund în minte brusc și în mod nedorit şi care cauzează o îngrijorare patologică. Alături de obsesii, intervin și compulsiile, adică comportamentele repetitive sau actele mentale al căror scop este acela de a preveni sau neutraliza efectul gîndurilor. Și nicidecum cel de obţinere a plăcerii.

Caracterul intrusiv şi inadecvat al obsesiilor se referă la faptul că acestea, mai ales conţinutul lor, îi este străin individului, nu se află sub controlul său şi nu şi-l doreşte. Însă individul este capabil să recunoască faptul că obsesiile sunt produsul propriei sale minţi şi nu sunt impuse din afară (ca inserţia de gânduri în schizofrenie). Vedem că ritualurile, adică comportamentele repetitive sunt fie excesive fie nu sunt conectate în mod realist cu ceea ce sunt destinate ele să neutralizeze sau să prevină. Cum să depindă viața mamei tale de mestecatul de hîrtie de ziar sau de îmbrăcatul unor anumite haine? Mai mult, aceste obsesii și compulsii trebuie să cauzeze o disfuncționalitate considerabilă, indivizii afectați de această tulburare ajung să consume ore întregi pentru a-și realiza ritualurile menite să îndepărteze fricile sau efectul imaginat al gîndurilor. Ele ajung să interfereze în mod semnificativ cu funcționarea profesională sau viața intimă, cu activitățiile sociale.

Obsesiile și compulsiile ajung să înlocuiască comportamentul util și satisfăcător, ele devin o corvoadă imensă în existența persoanei afectate. Ele interferează cu activitatea cognitivă. Individul se oprește brusc din citit și se angajează în ritualul de ordonare, spălare, verificare, repetare obsesivă de cuvinte în gînd și așa mai departe. Ritualurile sunt gesturi extrem de rigide care trebuiesc îndeplinite întocmai, după niște reguli particulare, specifice fiecărei persoane, fără a fi capabili să spună de ce au ales să acționeze în modul acesta. Recunosc că sunt excesive și nejustificate și încearcă să le reziste, dar rezistența amplifică starea de anxietate și tensiune și indivivizii nu găsesc ușurare decît în efectuarea din nou a compulsiei, cedînd iar și iar ritualului.

 Dacă analizăm îndeaproape conținutul convingerilor implicate în persistența și elaborarea gîndirii obsesionale, observăm:

  1. O responsabilitate excesivă. Adică semnificația unui gînd este percepută ca avînd o influență personală crucială, un gînd are puterea să instige sau să prevină o realitate viitoare negativă. “Dacă mă gândesc că e posibil să fi contractat microbi de cancer/sida, trebuie să mă spăl cu mare grijă, ca să nu-i contaminez cu cancer și pe ceilalți/ pe copiii mei”, spre exemplu.

  2. Fuziunea gînd-acțiune. Adică simplu fapt că mintea noastră este traversată de un gînd nedorit (intruziv) este interpretat ca semn că rezultatul temut la care face referire să aibă loc. Convingerea că un gînd neplăcut/nedorit/stresant este echivalent din punct de vedere moral cu o acțiune. (Cu cît am mai multe gînduri îngrijorătoare, dacă eu cred că se va întîmpla ceva rău, dacă îmi trece prin gînd că aș putea să-mi arunc copilul cînd cobor cu el pe scări, dacă îmi trece prin gînd să împing pe cineva pe șine cînd aștept metroul pe peron, dacă îmi trece prin gînd să sar de la înălțime cînd sunt pe un pod sau într-un balcon, cu atît mai periculos devin, deoarece aș putea să cedez și să fac acest lucru cu adevărat.”

  3. Importanța gîndului. Gîndul acesta anume devine foarte important, atenția toată este alocată controlului acestui gînd nedorit. “Dacă nu scap de gîndul acesta, mă va urmări toată ziua, voi fi îngrijorat și speriat și nu voi fi în stare să lucrez”, sau “gîndurile acestea legate de posibilitatea să mor înecat sau lovit de un automobil sau să lovesc eu pe cineva în trafic - sunt importante și semnificative fiindcă uite ce tare mă necăjesc și mă fac să intru în panică. Trebuie să iau măsuri în legătură cu ele, nu voi mai conduce mașina, nu voi mai ieși în stradă ca să evit accidentul, voi atinge fiecare perete de 6 ori în drum spre muncă, voi ocoli de 3 ori clădirea înainte să intru în ea”

 4. Perfecționism. Trebuie să fiu absolut sigur că nu era sînge pe clanță, pe scaunul în care m-am așezat în autobuz, trebuie să fiu absolut sigur că mîinile mele sunt perfect curate. Trebuie să fiu absolut sigur că nu am trecut cu mașina peste cineva în drum spre muncă și astfel mă întorc iar și iar din drum pentru a verifica și a fi sigur. Astfel, într-un efort disperat al persoanei obsesive de a reprima sau de a împiedica apariția obsesiei, de a reduce tensiunea și agitația asociate, de a se elibera de responsabilitate și de a împiedica rezultatul negativ imaginat, recurge la compulsii. Pe termen scurt, ritualurile pot avea succes, dar pe termen lung ele contribuie la creșterea frecvenței, intensității și atenției acordate obsesiei.

Astfel, un individ care se spală 60-80 de ori pe mîini ca să scape de microbi va crede că nu se îmbolnăvește tocmai fiindcă are grijă să se spele temeinic (adică ritualul ține la depărtare pericolul) și prin urmare crește obsesia de a controla din ce în ce mai intens și rigid amenințarea și responsabilitatea de a o preveni și pe viitor. Tulburarea obsesiv-compulsivă reprezintă un exemplu răscolitor despre cum individul devine prizonierul propriei minții, cum perspectivele se dizolvă în jurul atenției implicate în procesarea unui singur și unic gînd. Obsesia.

Terapia cognitivă a tulburărilor de personalitate. Beck, Freeman, Davis și colaboratorii

duminică, 8 noiembrie 2015

Natura irezistibilă a iubirii


Unul dintre cele mai impresionante experimente din literatura de specialitate îl reprezintă experimentul cu cîțiva pui de maimuță și niște cîrpe moi de bumbac. Acești pui de maimuță Rhesus sunt crescuți, încă de la naștere, în totală izolare de mama lor naturală și sunt plasați într-o cușcă cu două mame surogat. Imaginile care înfățișează aceste faimoase mame surogat se asociază în mintea mea, de cîțiva ani încoace, cu natura irezistibilă a iubirii. Nevoia profundă de atasament a copilului de mama sa - și - prima cale prin care această atașare se împlinește: atingerea.

 Experimentul s-a petrecut într-o perioadă în care legătura afectivă dintre mamă si copil era explicată prin prisma împlinirii unor nevoi primare: copilul se atașează de mama lui fiindcă o asociează pe aceasta cu reducerea fricii, foamei și setei. Nu există afecțiune, există doar o condiționare învățată.  Pe la inceputul secolului XX, psihologii de atunci propuneau chiar să se păstreze o distanță fizică intre copil și părinte: "Nu-i îmbrățisați și nu-i sărutați niciodată, nu permiteți să vi se așeze în poală. Dacă e absolut necesar, sărutați-i o dată pe frunte, înainte de culcare. Strîngeți-le mîna dimineața. Oferiți-le o bătaie prietenească pe umăr atunci cînd au îndeplinit cu succes o sarcină dificilă". Se considera că, într-adevăr, copilul trebuie îmbăiat, îmbrăcat și îngrijit dar că atingerea excesivă nu face decît să creeze un exces de sentimentalism dulceag, părinții ajung să crească niște viitori adulți slabi, lipsiți de consistență.

Un copil scutit de atingerea în exces, argumenta Watson, își face intrarea în viața adultă eficient baricadat și stabil emoțional astfel că nici o adversitate nu îl poate dărîma. Experimentul forței atingerii a început cînd Harlow a observat că puiul de maimuță Rhesus închis într-o cușcă, izolat de mama sa, dar hrănit excelent pe cale artificială (vitamine, suplimente de fier, penicilină, glucoză) dezvoltă un devotament serios fată de țesătura moale care acoperea podeaua cuștii și reacționează cu accese de violență cînd aceste învelitori trebuiau înlocuite, din motive sanitare. Puiul, fie el de maimuța sau de om, ca să supraviețuiască trebuie să se agațe de ceva. Singur într-o cușcă metalică, puiul supraviețuiește cu mare dificultate. Simpla introducere a unei forme, fie ea metalice, îmbunătățește șansele lui. Cînd interiorul cuștii e utilat cu o țesutură de bumbac puiul începe să prospere din punct de vedere fizic.

Astfel, experimentatorii ajung la ideea de a construi o mamă performantă, cu redundanță scăzută: un sîn în loc de doi, fară umflături în exces, care să nu depindă de capricii evoluționiste sau mutații genetice. O mamă moale - o construcție bine proporționată, contruită dintr-o bucată de lemn, capitonată cu material de burete și la exterior un înveliș moale, din bumbac. În plus, energia termică ce iradia de la un bec conferă căldură mamei surogat.

Rezultatul: o mamă caldă, tandră, o mamă infinit răbdătoare, disponibilă 24 de ore, care să-și mustre copilul, să-l lovească sau să-l muște în momente de furie. Cu părțile ei componente imediat înlocuite la nevoie. O mamă superioară, inginerește vorbind.

 Simultan cu aceasta, autorii experimentului construiesc și o mamă surogat practică, simplă și funcțională, alcătuită din fire metalice, prezentînd o structură capabilă să susțină puiul și să permită agățarea și care să nu difere în mod esențial de prima decît prin absenta comfortului contactului furnizat de țesătura moale. Un gadget mecanic. Cele două mame sunt introduse în cușcă alături de puii separați încă de la naștere de mamelor naturale și sunt create condiții diferite: într-una dintre situații, puiul gășește hrană (sticlă de lapte) la mama metalică, în cealaltă condiție, puiul găsește hrană la mama de cîrpă moale.

Rezultatele sunt, bineînțeles, impresionante. Puiul se atașează profund de mama din cîrpă moale indiferent dacă aceasta este dotată sau nu cu sursă de hrană. Comfortul contactului devine o variabilă de o importanța copleșitoare care pune în umbră totală variabila alăptării. Cînd puiul de maimuță are de ales între o mamă metalică care îi oferă lapte printr-un biberon și o mamă surogat căptușită și moale, o preferă, fără drept de apel pe cea din urmă. Legătura fizică a puiului cu mama sa e superioară aportului de hrană. Mama împreună cu mama surogat reprezintă o bază de siguranță și acest rol pe care îl îndeplinește mama se poate observa într-o situație străină. Introduși într-un mediu necunoscut, care conține o multitudine de stimuli ce provoacă un comportament de explorare, curiozitate și manipulare, se observă că puii realizează scurte incursiuni in mediul nou și apoi revin imediat la mamă, se agață de ea, își freacă corpul de corpul ei din cîrpă moale și îi manipulează in diverse moduri fața și corpul. Orice explorare e succedată de revenirea la mamă și abia apoi sunt capabili sa se aventureze din nou in lumea stranie și nouă. În schimb, atunci cînd o mamă surogat lipsește cu desăvîrșire din mediul cel nou, puiul e incapabil să exploreze, el se ghemuiește, paralizează într-o poziție fixă, ghemuită. Indicii emoționali precum vocalizarea, legănatul, ghemuitul, suptul cresc in frecvență. În absența mamei (fie ea și o mamă simulacru), unii dintre puii rhesus se reped spre centrul încăpării, acolo unde se găsea de obicei mama, alergînd apoi de la un obiect la altul, urlînd și plîngînd neîncetat. Chiar dacă în cameră era prezent și un scutec din același material ca și mama, agățarea de acesta nu ii aduce alinare puiului.

Odată reunit cu mama după perioada de separare, puiul isi pierde curiozitate și nu mai exploreaza camera străina așa cum se întîmpla înainte de separare. Puiul își părăsește rareori mama surogat, se agață strîns de esa, își sterge capul și față de corpul ei. Deprivarea de prezenta maternă accentuează legătura pui-mamă.

Puii crescuți fie cu o mamă din material moale, fie cu o mamă metalică au cîștigat în greutate în același ritm. Dar, spre deosebire de puii mamelor moi, puii mamelor metalice au digerat cu mai mare dificultate laptele și au suferit din pricina diareei mult mai mult decît ceilalți. Aceste consecințe au fost interpretate ca fiind stresul psihologic din pricina lipsei comfortului de contact.

 Odată ajunși la vîrsta adultă, puii de maimuță crescuți cu mame surogat devin niște adulți stranii: nu manifestă niciun interes în sexul opus. Cînd sunt plasați într-o încăpere cu alte maimuțe, stau singuri, privesc fix în gol și nu interacționează cu ceilalți. Chiar și cînd sunt cuplate cu maimuțe normale și experimentate din punct de vedere sexual, sunt incapabile să adopte o poziție adecvată pentru copulație. Odată inseminate pe cale artficială și devenind astfel mame la rîndul lor, devin mame punitive: își resping, abuzează și ucid puii.

 Iată: mamele naturale prin grija și afecțiunea lor sunt indispensabile pentru integritatea psihică a copilului. Atașarea puiului de un obiect mecanic, neînsuflețit duce la dezintegarea psihică și socială a individului și zdrobește chiar și cele două comportamente considerate esențiale pentru un animal: îngrijirea maternă și comportamentul sexual. Harlow a reușit să demonstreze (prin căi extreme de crude, iată) efectul excepțional pe care mama îl are asupra psihicului puiului său.

Mama este organizatorul psihic.

 Există o receptivitate uriașă la învățare într-o anumită perioadă critică - imediat după naștere și care face referire la impregnarea puilor cu primul obiect pe care îl descoperă cînd ies din ou. Puiul se îndreaptă cu toată forța instinctului asupra primului obiect care îi iese în cale și care, în mod natural, ar trebui să fie mama. Caracteristicile acestui obiect se întipăresc automat pe pui, fiindcă această impregnare care îl face pe pui să urmeze automat primul obiect care îi iese în cale devine un avantaj pentru propria supraviețuire. Este binecunoscută imprimarea unui pui de rață cu cizmele unui etolog care le urmărea în cadrul experimentelor sale. Și care îl urmăreau pretutindeni fiindcă au fost primul stimul cu care au intrat în contact.

Ce vreau să spun - cînd aceste legi naturale suferă mutații dureroase, cînd se intervine și se tulbură aceste legi naturale - ca în cazul puilor noștri de maimuță forțați să își investească resursele de atașament în schelete căptușite în pînză, avem dovada condamnării iremediabile pe care o aduce cu sine deprivarea de mamă, de un tovaraș de viață, real, însuflețit. Cum, individul vine înzestrat cu capacitatea de a simți afecțiune și grijă și cum pertubarea acestei tendințe naturale dezechilibrează individul pe de-a întregul.

 Prematurii beneficiează și ei de pe urma contactului fizic. Atingerile (masaje ușoare cu durata de 15 minute) grăbesc recuperarea lor în greutate. Odată încorporat contactul fizic în protocolul de îngrijire medicală în secția de nou-născuți a unui spital american, mortalitatea scade serios de la 30 la 10 procente și se propune termenul de marasm ca boală pentru absența stimulării fizice la ființa umană instituționalizată. Leagănele romănești din timpul regimului comunist reprezintă cel mai dramatic experiment al efectelor devastatoare și iremediabile pe care le instituie deprivarea emoțională și fizică asupra dezvoltării unui individ.

 Ce m-a impresionat în anii facultății, și ce mă impresionează și acum este că în absența mamei reale care i se cuvine fiecărui individ, elanul înnăscut al puiului de a trăi în interiorul unei legături (esențială și salvatoare pentru supraviețuirea lui) nu se stinge nicio clipă și, astfel, puiul este în stare să caute refugiu fie și în țesătura moale care căptușește o bucată de lemn. Atît de puternic înrădăcinat este instinctul spre atașare, încît, iată, străbate plin de îndîrjire calea lungă de la ființă vie la obiecte.

Și își investește, necontenit, energia fie și într-un imitație de consolare și grijă. Și întreg repertoriu de obiecte mecanice care au alcătuit simulacrul sărăc și mecanic al prezenței materne: becul incandescent folosit pentru a utila mama surogat cu căldură, cîrpa moale în locul atingerii calde, ochii imobili și gura de plastic - mi se pare că nu fac decît să lumineze cu și mai mare duioșie vulnerabilitatea ființelor mici, proaspăt venite pe lume. Și capacitatea lor absolut impresionantă de a suferi influența unui factor extern. Responsabilitatea dar și actul simplu prin care sănătatea unui copil se poate împlini: un organism viu care să îl iau în brațe, să îl consoleze atunci cînd este speriat, să îl hrănească și să îl protejeze.

 Sigur, experimentele lui Harlow au fost considerate pline de cruzime, chiar brutale. Dar, în anii 50’ Harlow a demonstrat două lucruri esențiale cu privire la dezvoltarea unei ființe vii: primul este acela că atingerea și consolarea pe care le oferă sunt mult mai semnificative pentru calitatea actului de creștere decît hrănirea. Și al doilea, cel mai tulburător, chiar și în cazul puilor crescuți cu mama surogat moale, odată ajunsi la vîrsta adultă aceștia sunt nevrotici, asociali, se automutilează și sunt inapți din punct de vedere sexual. Funcționarea normală poate exista doar în cadrul unui contact reciproc, între două ființe vii. Chiar și pentru o jumătate de oră pe zi, atingerea unei ființe vie este miraculoasă. Pare de necrezut că cercetările sale s-au dovedit a fi revoluționare în ceea ce privește funcția atingerii pentru integritatea psihică a unui individ. Dar în vremurile acelea, mulți dintre psihologi respingeau cuvîntul dragoste și îl preferau pe cel de proximitate dintre mamă și copil. 

Purtăm în noi un potențial imens de vulnerabilitate și această vulnerabilitate, odată provocată (desconsiderată) crează cea mai tulburătoare disfuncționalitate. O simplă sticluță cu lapte nu e suficientă. Indivizii umani, și nu numai, au nevoie, imediat ce sosesc pe lume, de mama care li se cuvine prin natura lucrurilor: și aceasta să îi țină în brațe, să îi aline, să îi apare. Avem nevoie de o figură umană care să zîmbească însuflețit înspre noi.

Individul evitant

Indivizii cu trăsături evitante trăiesc un sentiment cronic de nemulțumire de sine, se văd pe ei înșiși ca fiind lipsiți de valoare, neatractivi. Trăiesc sentimente de inferioritate și sunt preocupați de faptul de a nu fi criticați, respinși sau ridiculizați în situații sociale. Tînjesc după acceptare și iubire, dar groaza imensă de respingere îi determină să se manifeste cu maximă rezervare și precauție.

Expunîndu-se cît mai puțin, ocolesc experiențe de viață care le-ar putea răsturna logica greșită și care i-ar putea motiva într-o abordare proaspătă față de cele deja extrem de familiare și neproductive.

La individul evitant, hipervigilența este centrală personalității sale. Această trăsătură cardinală îl face să caute automat indiciile de respingere și dezaprobare.

Dar pare evident că această anticipare dîrză a dezaprobării funcționează ca un filtru aplicat realității. Convingerea fundamentală că respingerea celorlalți este deja prezentă și că ea doar trebuie identificată cît mai repede, că e ascunsă și atunci trebuie găsită pentra a-i confirma evitantului suspiciunile - îi distorsionează întreaga atenție. Dacă cauți cu orice preț o figură de leu, începi să alcătuiești figura de leu completînd din imaginația ta ceea ce lipsește în realitate, dacă o vezi pe jumătate într-un nor, într-o baltă sau într-o ceașcă de cafea, cealaltă jumătate vine din mintea ta fiindcă acolo există deja figura de leu întreagă.

Cînd imaginea ridicolul este deja conturată în mintea noastră, rămîn puține șanse să nu vedem ridiculizare și acolo unde ea nu există în mod real. Convingerele fundamentale despre noi, despre lume și felul în care ne văd ceilalți exercită o influență uriașă asupra noastră. Ne setează privirea (ochii minții) așa cum setează fotograful un filtru și atunci pînă și cuburile de lego apar doar în culorile filtrului. Astfel că - un individ temător și extrem de sensibil la semnalele celor din jur - pronunțându-se anticipat asupra viitorului că va trăi momente de rușine, jenă și umilință, funcționează pe pricipiul profeției care se împlinește singură: va scana mediul interpersonal de aceste indinci și va identifica în mod eronat și cu zel semnale - absolut neutre pentru cineva care nu trăiește cu prejudecățile tipice evitantului (o tăcere, o expresie facială, un răspuns întîrziat, o glumă) - ca fiind umilitoare/dezaprobatoare/critice. Astfe i se ca confirma convingerea că este o persoană defectoasă, complet indezirabilă și i-o va întreține pe mai departe.

Cînd trăiești deja într-o rușine interioară, este imposibil să nu o proiectezi în afară. Cînd pornești de acasă cu hainele deja ude, indiferent că va ploua sau nu, tu vei trăi pretutindeni într-o atmosferă de ploaie.
Iată cum situația noastră ia mereu naștere mai întîi înăuntrul nostru: devenim fericiți sau nefericiți prima data în mintea noastră și funcție de cît este de totalitară această viață interioară vedem dacă rămîne loc pentru a completa cu informațiile unice care ne vin de la ceilalți.

Să ne închipuim o persoană cu predispoziție biologică spre stări negative cuplată cu tendința acesteia de a interpreta ca respingere felul în ceilalalți interacționează cu ea. Spre exemplu, persoana evitantă lasă un comentariu pe peretele unei persoane a cărei păreri contează pentru ea și nu i se răspunde la comentariu. Automat, evitantul concluzionează că persoana aceeea nu o place suficient sau că comentariul a fost unul greșit, caraghios, inutil etc. “Nu mi-a răspuns” - nu îi place de mine.

Orice lucru care ni se întîmplă vine însoțit de un gînd automat.

Orice eveniment concret are o dublură cognitivă. Suntem ființe gînditoare. Nu putem evita această evaluarea automată, intermediată de mintea noastră gînditoare. “Nu m-a salutat” - sună gîndul automat - deci nu îi place de mine. Nu mi-a răspuns la comentariu pe Facebook - sunt o ființă neatractivă. Faptul că acest dialog interior se petrece automat, inconștient și în mod curent, el exercită o putere fantastică asupra noastră. Gîndurile noastre devin reacțiile noastre, reacțiile noastre tind să se repete în timp, repetîndu-se și reluîndu-se se transformă în obișnuințe, iar obișnuințele ne formează caracterul. Gîndurile noastre sunt alimentate de convingerele noastre despre sine, lume și ceilalți.

Cognitiviștii spun așa: convingerele noastre fundamentale sunt legi interioare universal valabile prin prisma cărora interpretăm tot ceea ni se întîmplă. Și asta chiar dacă autoritatea lor și măsura în care ne influențează comportamentul nu sunt conștientizate în mod direct. Aceste convingeri primare generează convingeri condiționale de tip “dacă - atunci” și mai departe aceste convingeri condiționale generează instrumentele- căi de acțiune prin care individul intervine în lumea înconjurătoare.

Spre exemplu, în cazul individului evitant: două sunt convingerele centrale personalității sale. Prima: sunt neinteresant, incapabil, inferior. Și a doua: ceilalți mă evaluează în permanență. Dacă sunt neinteresant și inferior, atunci ceilalți mă vor respinge. Prin urmare, nu trebuie să mă implic sau să interacționez cu cineva decît dacă sunt extrem de sigur că acea persoană mă place. Prin urmare: dacă nu mă expun, nu voi avea de suferit. "Sunt inferior, neatractriv” -prin urmare- , nu trebuie să mă arăt, trebuie să am grijă să mă afișez mod care să-mi aducă aprobarea.
Deși, pentru evitant chiar și situația aceasta este răsturnată împotriva sa: chiar și cînd aprobarea celorlați este prezentă, poate apărea asumpția: dacă ceilalți m-ar cunoaște cu adevărat, nu m-ar mai plăcea. "Ei cred că sunt deștept, dar de fapt i-am fentat”, o să se lămurească pînă la urmă că nu sunt atît de deștept, cumsecade, frumos așa cum i-am făcut să creadă”.
Dacă ceilalți mă evaluează în permanență (adică emit judecăți critice cu privire la persoana mea), atunci trebuie să evit cu orice preț să încerc ceva nou. Dar evitînd expunerea - nu are cum să verifice dacă ceilalți îl plac, cum să resimtă impresia bună pe care o poate face etc.

 Vedem cum fiecare asumpție de tipul dacă - atunci poate afecta fiecare domeniu de viață al individului. Și piedicile puse mereu din interior și nu din afară. Concretizată la nivel de gînd automat și evaluare, teama de respingere este evocată în dialogul interior așa: “dacă cuiva îi place de mine, înseamnă că nu mă cunoaște”, “o să se lămurească el pînă la urmă că nu sunt atît de drăguță”.

 Perspectiva respingerii este și mai dureroasă fiindcă individul evitant consideră că reacțiile negative ale celorlalți sunt justificate: “dacă cineva nu crede că sunt inteligent, înseamnă că este adevărat.” Și vedem cum teama de a fi respins, autocritica, atitudinea față de relații, evaluarea greșită a reacțiilor celorlalți, ignorarea informațiilor pozitive - toate se hrănesc din convingerea fundamentală centrală evitantului, convingerea unei inadecvări personale (“sunt incapabil”, “mă voi face de rușine”, “nu voi găsi nimic de spus”, “sunt prost”, “sunt jalnic”, “nu o să fac față").

Evitantului îi este rușine cu el însuși și astfel este convins că propria lui persoană este insuportabilă și pentru cei din jur.

Pe lîngă evitarea socială, majoritatea persoanelor cu personalitate evitantă manifestă și evitare cognitivă, comportamentală și emoțională, adică evitarea trăită mai ales în sfera subiectivă. Spre exemplu, perspectiva că trebuie să pornească un proiect sau să demareze o activitate profesională este însoțită de gîndul automat “este prea grea”, “o să mă stresez foarte tare și nu pot să suport asta acum” gînd ce generează mai departe anxietate, și astfel apare evitarea cognitivă (“o voi face mai tîrziu”) și evitarea comportamentală (se ridică și face cîțiva pași sau se implică într-o activitate lipsită de importanță folosită ca diversiune). Ei vor face ceva care să îi distragă și să-i facă să se simtă mai bine. Pot deschide televizorul, vor lua ceva de citit, vor căuta ceva de mîncare, ceva de făcut prin casă, adică vor căuta mereu o diversiune. Evitarea are avantajul de a amîna emoții pe care ei le consideră insuportabil de trăit și care produc disconfort. “Dacă încep să fac activitatea asta, sau dacă încep să mă gîndesc la planul ăsta, dacă mă gîndesc ce-mi va răspunde o persoană importantă la mail, va fi insuportabil de trăit” - atunci amîn, nici măcar nu scriu mailul. Sau amîn să îi spun șefului ceva important pentru mine fiindcă perspectiva unei reacții negative mi se pare insuportabil de trăit.

Sigur, aceste tipare de evitare (de confruntare cu situația și de rămînere în situație) se consolidează în timp, și pentru că diversiunile au avantajul să reducă disforia, ele se vor întipări și automatiza. Apar o mulțime de scuze și raționalizări legate de atingerea obiectivului, chiar și scrierea unui mail sau îndeplinirea unei sarcini “ma voi simți rău dacă voi face acest lucru”, “voi fi prea obosit”. Mai mult, vor crede că sunt incapabili să reușească în realizarea unui obiect pe termen mediu din moment ce realizarea lui presupune îndeplinirea unor obiective mult mai mici, punctuale, de zi cu zi. “Nu pot să fac nimic pentru a-mi schimba situația”, “ce rost are să încerc, oricum nu voi reuși”, “ e mai bine să te declari invins de la început, decît să încerci, și în mod inevitabil să eșuezi”. Ei se autoiluzionează în privința viitorului.

Pentru că tolerează cu greu parcurgerea pas cu pas prin eforturi proprii a unor planuri, ei cred că va apărea din senin slujba perfectă, relația perfectă, rezolvarea directă a problemelor sau viselor lor. Pot ajunge să fie supracalificați pentru pozițiile în care se află fiindcă demersurile necesare pentru a obține o poziție mai bună (la muncă, în grupul social) sunt prea solicitante așa cum sunt gîndite în avans: trebuie să vorbească cu șeful, trebuie să ia cuvîntul, să aibă inițiativă, să se intereseze de alte posturi, să-și coordoneze activitatea cu ceilalți. Așa că evitantul se va agăța mereu de speranța că se va petrece un lucru care îl va propulsa din situația actuală în situația visată. Inacțiunea este cuvîntul de ordine. Împreună cu frămîntarea. Evitarea.

 Ce i-aș spune unei persoane cu o personalitate evitantă? Să se antreneze pentru toleranță emoțională. Să se antreneze să suporte gîndurile care o demobilizează, care o fac să evite. Să rămînă în sarcinile de rezolvat un timp prestabilit. Să își propună un obiectiv minimal de tipul “lucrează la proiect fără încetare 30 de minute, chiar dacă îți vine să renunți”. Să facă opusul a ce îi vine să facă în mod normal. Dacă îi este frică/groază să abordeze pe cineva, să facă fix asta - să îl abordeze pe acel cineva. Dacă îi place de cineva, să îi scrie o scrisoare, un mesaj. Dacă îi este frică și groază să își spună cu voce tare opinia, să facă fix asta, să își spună cu voce tare opinia. Poate îi va aduce o recunoaștere nouă, o atitudine nouă care să-i dea curaj. În fiecare zi, să înoate împotriva curentului fiindcă curentul este unul imaginar și este întreținut cu mare efort chiar de el. În fiecare zi, să-și seteze cel mai mic și realizabil obiectiv, contrar vechilor obiceiuri și să-l materializeze, chiar dacă toate instinctele îi spun să renunțe, să evite, să amîne, să viseze, să fugă.

Vezi Terapia cognitivă a tulburărilor de personalitate. Beck, Freeman, Davis și colaboratorii și
Personality disorders in modern in life. Theodore Millon și collaboratorii


luni, 28 septembrie 2015

Alfie Kohn. Dragostea necondiționată a părintelui





V-ați întrebat vreodată cît de des folosiți cuvîntul “dacă” cu copiii voștri? Dacă te mai urci pe tobogan, plecăm acasa, dacă alergem, nu mai mergem în parc, dacă nu te încalți, te las aici, dacă nu te îmbraci acuma, nu mai mergem la film, dacă nu îți ceri scuze, nu te mai iubesc, dacă nu mînînci tot din farfurie, nu primești înghețată, dacă nu dormi, vine bau bau, dacă nu faci pipi la oliță, te fură țiganul, dacă nu faci ce-ți spun, te pleznesc, dacă nu iei zece la școală, mă supăr pe tine, dacă nu ești cuminte, te dau de la casă, dacă nu executi ordinele mele, nu mai ai ce căuta aici, dacă nu faci asta și asta și asta, nu te mai iubesc. Și mă gîndeam: îndrăznim oare să-i vorbim cu atîta intransigență și cu atîta lipsă de compromis unui om mare? I-am spune unui om mare care întârzie să fie gata - dacă nu te încălți acum, nu mai plecăm? Sau unui prieten care și-a uitat umbrela - i-am spune așa cum îi spunem copilului nostru - așa-ți trebuie, meriți să te ude ploaia? Probabil i-am spune “eh, se mai întîmplă, poftim umbrela mea."

Și cum se face că ne rezervăm cele mai bune maniere și cea mai cumsecade răbdare pentru străini și nu pentru proprii noștri copii? Eu cred că tocmai din cauză că sunt ai noștri și ei ne iubesc necondiționat, oricît de nedrept, în grabă sau furios i-am trata. Oricît de ușor le-am expedia cererile sau întrebările, ei au energia și încrederea să încerce din nou. Ne creditează cu toată cunoașterea și înțelepciunea din lume. Tînjesc atît de mult după aprobarea noastră și părerea noastră despre ei contează atăt de tare încît acceptă orice tîrg, oricît de unilateral ar fi el stabilit.

 Părintele deține puterea supremă în relația cu copilul lui. Și uriașa afecțiune și fascinație pe care copilul le nutrește pentru părintele său, îl fac extrem de vulnerabil. Dar un copil nu posedă cuvintele cu care să ceară explicații, să te facă să te simți prost, să te facă să-ți deschizi ochi și să-l vezi în toată vulnerabilitatea lui. Și cred că n-ar trebui să abuzăm de această calitate unică a lor, să-i smucim, să-i plesnim, să-i împingem, să-i amenințăm doar pentru că putem scăpa basma curatăm, doar pentru că la sfîrșitul zilei nu ne cere nimeni socoteală.

 Prin aceste avertismente neîncetate de tip “dacă” pare că copilul e confruntat mereu cu posibilitatea unei pierderi, pare că părintele este dispus să-și retragă în orice moment dragostea și susținerea față de copilul și că starea de pace dintre cei doi protagoniști (mama și copilul sau tatăl și copilul) atîrnă de un fir de păr. În timp ce părintele știe prea bine că doar zice ca să-l scuture puțin pe copil, copil mic nu știe asta, în primul rînd fiindcă depinde în totalitate de părinte și apoi pentru că el trăiește cu intensitate în prezent și îi lipsește astfel perspectiva timpului ca să înțeleagă natura temporară a atitudinii părintești.

 Și cred că una dintre consecințele subtile și greu de sesizat cu precizie este că această permanentă condiționare, această intransigență părintească sădește frica, neajutorarea și nesiguranța în sînul copilului. O frică difuză, fără să fie legată de ceva anume, ci mai mult ca o presimțire. O teamă internalizată care te împiedică pe mai tîrziu, (în grupul de prieteni, în relațiile de adult) să spui ce gândești cu adevărat, să-i înfrunți pe cei care te-au nedreptățit, pe cei care ți-au spus neadevăruri, te împiedică pe mai tîrziu, adult fiind, să te simți puternic și curajos. Care te condamnă să suporți peste măsură în viața ta de adult.

 Eu m-am gîndit de cîte ori ajung să ameninț cu dacă. Chiar și cînd încercam să citesc cartea pentru emisiunea de azi, cartea lui Alfie Kohn - “Parenting condiționat - de la recompense și pedepse, la înțelegere și iubire” (în format scribd, în limba engleză aici) - m-am trezit pronunțînd iar și iar avertismentul bine consacrat- dacă nu vă jucați frumos, opresc desenele, dacă mai țipi, te pun în pătuț, dacă mai faceți gălăgie, nu știu ce vă fac- și stând la masa din bucătărie și boscorodind în sinea mea, ce imposibili sunt copiii ăștia - m-a cuprins revelația - doamne, dacă faci asta cu copiii tăi în timp ce citești o carte care îți arată cum părinții sunt predispuși să-și controleze copiii în fiecare clipă și să-i facă să se supună fără drept de apel - înseamnă că o citești degeaba și poți la fel de bine să o arunci pe geam.

Mă rog, nu puteam să arunc cartea pe geam, că o citeam în format scribd de pe tabletă și vorba aceea - ai grijă să nu arunci și copilul odată cu apa murdara din copaie. Dar a fost un semnal de alarmă, pentru cîteva ore s-a restabilit echilibrul la noi în casă fiindcă mi-am amintit toate motivele pentru care trebuie să fiu răbdătoare, să nu mă panichez că e udă canapeaua cu apă, că e hîrtie igienică întinsă prin tot holul, că măsuța e tîrîită prin sufragerie și îmi zgîrie timpanul. M-a ajutat să ma țin mai bine în frîu, să nu mă reped asupra copiilor mei de parcă ar face ceva impardonabil, îngrozitor, de parcă intențiile lor ar fi unele foarte pline de răutate.

Cred că e minunat, să ne amintim din cînd în cînd că copiii noștri nu sunt dușmanii noștri, că nu trebuie cu orice preț să-i punem la punct, să le dăm o lecție, să le arătăm noi lor.

Pentru mine, locul de joacă din cartier este un loc deprimant. Dacă închizi ochii și ajung la tine doar comenzile care se aud neîncetat de acolo, ai senzația că te găsești într-o tabără de antrenament, că acolo, între tobogane și hinți, se intruiesc niște soldați. Nu te urca acolo, urcă-te acolo, nu te ține de bară, ține-te de bară, nu da așa pe tobogan, dă-te invers pe tobogan, nu rîde, rîzi, nu plînge, nu fugi, nu sări, nu zburda, stai așa. Auzi prea puțin replici care să conțină înțelegere sau simpatie pentru activitatea și comportamentul sau solicitările copilului. Pare doar o cursă pentru cel mai eficient dresaj. Care părinte reușește cel mai repede să-l facă pe copilul lui să se supune ordinelor sale. Și pare că toate strategiile sunt menite să rezolve o problemă (o criză) de moment. Și apoi, cînd s-o ivi alta, o găsim și pentru ea tot o rezolvare de moment și uite așa în ani se adună unele peste altele numai rezolvări de moment ale situaților cu care ne confruntăm.

 Mi se pare că dacă nu avem un vis legat de cum ne-am dori să fie copiii noștri ca adulți (să fie independenți, plini de bunătate și onești) și cum fiecare interacțiune măruntă, de zi cu zi se integrează și se potrivește în planul acesta general, atunci nu avem la ce să ne raportăm, nu avem cu ce să ne comparăm. Un punct de referință critic care să ne ajute să ne întrebăm "eu cum m-am purtat azi cu copilul meu"?

Știu sigur, exigența părintească reflectă în primul rînd epuizarea părințiilor. Sunt încărcați de gînduri și sarcini, prioritățile atît de bine stabilite, încît aceasta tendința de a-l zori permanent pe copil și de a-i coordona toate manifestările sunt ca urmare a lipsei de timp. Majoritatea trebuie să se descurce singuri, nu au ajutor de la bunici și atunci sarcina uriașă de a îngriji un copil din toate punctele de vedere îi solicită enorm. Copiii ar trebui să fie crescuți alături de părinți, și de bunici, de mătuși, și astfel sarcinile să se repartizeze, să nu se ajungă la epuizarea părintelui. Dar acesta este un ideal prea puțin întîlnit în viața de zi cu zi.

 Vreau să spun - în goana și viteza îndatoriilor zilnice ne rămîne atît de puțin timp pentru lucrurile care nu se văd. Acelea din interiorul minții unui copil. Ajungem să expediem cu viteză cele mai delicate nevoi, cele sufletești. Uriașa protecție după care tînjesc. Și care e dincolo de rezolvarea nevoilor de bază. Spunem "lasă-mă cu astea acum, nu am timp, hai copile, că mă grăbesc". Și iată-i, respinși, respinsă imensa lor curiozitate în fața lumii înconjurătoare.

 Sigur, avem atît de multe lucruri de făcut, atîtea locuri în care trebuie să ajungem, ei sunt veșnic zburdalnici și neascultători, protestează neîntrerupt, opun rezistență la cea mai mică rugăminte, și atunci iată, avem două forțe uriașe care se întîlnesc la mijloc: maturitatea părintelui cu toate urgențele care decurg din statusul lui și imaturitatea copilului. Prin urmare, pentru a ține întreaga structură sub control, părintele matur ajunge să execute ca un automat doar ce este strict obligatoriu și necesar: copilul să fie curat, copilul să fie hrănit și copilul să asculte. Și pare, nu-i așa, că singura obligație a copilului este să asculte.

Pare că ascultarea e criteriul suprem pentru a stabili dacă un copil este bun sau rău. Un copil cuminte e un copil care asculta de părintele său, un copil pentru care cuvîntul părintelui său este “sfînt”, un copil care nu iese din cuvîntul părintelui său.

 Dar copilul este de sine stătător și trebuie să se facă auzit. Trebuie să existe o potrivire între ceea ce trăiește copilul în interior și reacția părintelui la această realitate intimă. Reacția părintească trebuie să apară, să fie promptă. Dar de multe ori reacția promptă a părintelui la suferința copilului sună mai degrabă: - așa-ți trebuie/ sau termină cu prostiile, nicidecum o mînă de ajutor. O mînă de ajutor care să îi confirme copilului încrederea în părintele care nu îl lasă la greu. Sigur, nu vrem să creștem copii sclifosiți și prea alintați, dar există foarte multe momente în care copiii trebuie să poată să își impună voința - cînd realitatea lor individuală demarează și acționează în lumea adulților.

Nu spun să ne învinovățim în exces, dar sunt convinsă că ajută enorm să ne privim cu luciditate în oglindă, să ne recunoaștem vina în fața lor și să ne cerem iertare. Să afle copiii chiar de la noi că suntem cu bune și cu rele și că suntem conștienți de asta.

Nu cred că există ușurare mai mare pe care să o simțim ca aceea cînd cînd cineva care ne-a tratat nedrept își cere iertare. Nu știu cum se face, dar această recunoaștere a greselii produce pace în cel supărat. Această iertare înseamnă ceva foarte important. Înseamnă că celalalt s-a pus în locul nostru, că a fost capabil să simtă puterea influenței asupra noastră. În definitiv, suntem singuri cu mintea noastră. Și cînd cei din jur ne arată că încearcă să înțeleagă ce se întîmplă cu noi, pur și simplu ne simțim mai puțin singuri.

 Cred că dacă nu reflectăm la viața de familia, viața de familie tinde să capete un soi de automatism și silnicie. Dar avînd un crez - ce ție nu-ți place, altuia nu-i face- acest crez poate funcționa ca un centru de greutate al relației mamă-copil, tată-copil, un reper care să ne amintească din cînd în cînd calea de urmat, care să tragă semnalul de alarmă cînd am ajuns să ne îndepărtăm prea tare.

O voce interioară care să îți spună în timp ce-ți cerți copilul sau fără voia ta, să-l jignești, să-l sperii, care să-ți spună răspicat că nu e corect ce faci.

Cred (și o spune și Kohn în cartea lui) că cea mai importantă lege a relației cu copiii noștri ar trebui să ne încurajeze să cooperăm cu ei, nu să-i comandăm. Să îi învățăm să ne respecte fără să ne revărsăm întreaga forță și putere de om adult, fără să-i amenințăm, fără să-i șantajăm, fără să le întorcem spatele atunci cînd o dau în bară.

Interacțiunea trebuie să fie între două persoane, nu între un stăpîn și un supus aflat în proprietate deplină. Părintele îl învață, îl conduce, îl dumirește, îl relaxează, iar copilul răspunde, acceptă, modifică, refuză, respinge. Copilul nu se poate concepe sau imagina în afara părintelui, ci doar prin intermediul lui - îi este într-atît de devotat încît se confundă cu el - și din cauza asta părinții trebuie să fie atenți și să îi ocrotească această fragilitate. Iar imaginea pe care o livrează copilului despre sine să fie cît mai nemodificată, autonomă și plină de lumină. Dar cred că părinților le este frică că o să piardă hățurile, că o să crească copii nerecunoscători și obraznici, mult prea libertini. Și se crează un cerc vicios, copilul ajunge să se ascunde de părinte fiindcă îi este frică de reacțiile lui, nu are curajul să mărturisească sincer ce gîndește.

 Cumva îi silim să joace după regulile noastre, fără să-i întrebăm ce simt, ce gîndesc, fără un dialog adevărat, poate doar unul la nivel teoretic sau superficial, pe chestiuni nu foarte sensibile. Dacă am reuși să acceptăm că felul în care reacționează și purtările lor urîte sau surprinzătoare au o explicație și că prin asta ei ne transmit că ceva nu e în regulă în mintea lor, atunci poate am avea mai mult tact, poate le-am vorbi mai cu răbdare. Poate cedînd în fața lor, am accepta faptul că urmîndu-și propriile raționamente, nu sunt rebeli sau nerecunoscutări, ci că pur și simplu doresc să aleagă singuri, cu mintea lor.

 Modelul de discuție și felul în care părintele tranșează zi de zi interacțiunea cu propriul copil e internalizat de copil. Acest model capătă consistența unor convingeri, unor teorii despre sine: 1) sunt un om rău, pentru că, uite, ce părere urîtă are părintele meu despre mine, uite ce urît îmi vorbește, sau 2) mă simt singur, părintele meu nu pare niciodată să știe ce gîndesc 3) mă simt părăsit, părintelui meu nu pare să-i fie milă de mine niciodată. 4) dacă nu îl ascult, părintele își întoarce fața de la mine. Toate sunt legate pînă la contopire cu frica. Dacă ne este frică de părinții noștri, o să ne fie pe mai tîrziu frică de oameni noi pe care îi întîlnim. Teama de respingere, de umilire, de singurătate.

Crezul meu care mă luminează cumva în momentele în care mă simt depășită de situație: respectă-ți copilul, tratează-l ca și cum ar fi un oaspete în casa ta. Nu-l umili, nu-l răni, nu-l face să sufere, nu-i vorbi urît. Iar dacă se întîmplă asta, cere-ți iertare. Nu va scădea cu nimic autoritatea ta, copilul va afla că știi să te pui în locul lui, că nu îți este străină și indiferentă viața lui interioară. Și că încercînd să i-o descifrezi, înseamnă că înțelegi că viața interioară, atît de intimă, îi poruncește și-i hotărăște reacțiile.

 Cred că copiii sunt disperați să nu piardă iubirea noastră. Raportîndu-ne mereu la ei prin condiționare - dacă îmi faci asta/meriți asta, dacă nu mă asculți/ai terminat-o cu mine, o să primești ceva de la mine/doar dacă îmi faci pe plac, cred că le transmitem mesajul că ei sunt acceptați în inima noastră de adult doar dacă îndeplinesc veșnic anumite condiții. Și cum spuneam la început, această condiționare e sinonimă cu un fel de respingere, abandonare. Se simt respinși de cei care ar trebui să-i accepte primii.




Pedepsirea și recompensarea copilului



Cînd călătoresc cu copiii mei cu mașina, am o problemă. Fetița mea cea mică (în vîrstă de 2 ani) obișnuiește să își scoată mîinile din centura de siguranță și începe să se preumble cu jumătate de corp eliberată prin mașină: se apleacă, se întinde să ajungă la scaunul fratelui ei, apucă scaunul din față etc. Sau dacă fratele ei mai mare (în vîrstă de 6 ani) îi invadează teritoriul (stabilit de ea că înseamnă jumătate din bancheta din spate) începe să strige. Ce fac? Ce fac în legătură cu centura de siguranță? Încerc să vorbesc cu ea omenește? Să îi explic că purtarea centurii reduce riscul vătămării grave la impact, îi spun că am încredere în ea că e o fetiță cuminte și că fetițele cuminți ascultă de mamele lor care conduc mașina? Sau îi promit ceva în schimbul poziției regulamentare? Sau o pedepsesc? Aleg să îi întăresc comportament pozitiv (statul cuminte în centură) sau aleg să îi reduc comportamentul negativ (mîinile scoase din centură)? Pe care dintre cele două comportamente mă concentrez?

Cred că e ceva cu care se confruntă majoritatea părinților. Fie că este vorba de purtatul centurii la un copil de 2 ani, fie că este vorba de protestele violente ale copilului cînd i se spune că trebuie să plece din locul plăcut în care ne află, fie că este vorba de comporamente agresive.

Sunt trei abordări atunci cînd vine vorba de disciplinarea copilului. Una care afirmă că pedeapsa este utilă pentru reducerea unui comportament rău atunci cînd e aplicată corect, una care spune că trebuie să ne concentrăm pe comportamentele bune și să le cultivăm prin recompensare și a treia care spune că nici una, nici alta nu sunt potrivite, că atît pedepsirea, cît și recompensarea instituie de fapt o formă de control a comportamentului copilului prin manipulare și condiționare. Copilul face ceva numai dacă i se promite dinainte răsplata sau este amenințat cu repercursiuni. Una din metode (pedepsire) controlează prin frică: fă ce-ți spun, altfel o să pățești asta sau asta (nu te mai da pe tobogan cu fața în jos că altfel plecăm acasă, că altfel iei bătaie) și cealalta prin seducție - dacă faci ce-ți spun, o să primești asta sau asta (dacă plecăm de la locul de joacă fără să faci scandal, primești o napolitană/ o acadea).

 Întorcîndu-mă în mașină. Dacă aleg să mă concentrez pe încurajarea comportamentului bun: poziția corectă în centură, îmi dau seama, mi-am și dat deja, fiindcă călătorim de ceva vreme, că nu am succes apelînd la rațiunea unui copil de 2 ani (un copil de 2 ani e irațional și e normal să fie așa) sau rugînd-o frumos sau și mai rău - făcînd-o să se simtă vinovată - e absurd.

E mult mai interesant să fie pe jumătate liberă și să ajungă cu mînuțele acolo unde dorește decît să stea într-o poziție fixă, lipsită de imaginație. Se întîmplă să reușesc să îi distrag atenția arătînd și numind culoarea fiecărei case prin dreptul căreia trecem în drumul nostru spre bunică, dar sigur, pe o distanță de 30 de km sunt multe case trecem și ajungem să ne plictisim. Mai e și faptul că un părinte nu est un automat de dispoziție jucăușă, bagi o fisă și îl ține un drum întreg de mașină. Eu mă plictisesc de la prima casă, pentru fetiță e nevoie de vreo 10 case.

Bun, varianta să am încredere că fiica mea de 2 ani o să facă alegerea corectă nu ține. Atunci rămîne să îi ofer ceva pentru cumințenie. O jucărie, un biscuit? Cîți biscuiți pot să îi tot ofer? Pare total contaproductiv și nepractic să încerc să recompensez sau să încurajez un comportamentul ce ține de siguranța corporală asta fiindcă cere timp și prioritatea numărul 1 atunci cînd circuli cu mașina este centura.

 În cărțile care favorizează exclusiv abordările pozitive, se spune că trebuie să discuți cu copilul tău, să îi arăți că ai încredere că o facă alegerile cele mai înțelepte. Cei care suștin această abordare non-consecințe argumentează că deși abordarea lor nu produce efecte imediate, că durează pînă copilul învață să depășească în mod înțelept obstacolele din viața lui de zi cu zi părintele să nu fie descurajat cînd vede că comportamentul copilului său nu se îmbunătășește. Pentru ei, o intervenție care nu dă rezultate, e un semn bun. Și încearcă să spună că peste zece ani copilul va fi un adult de succes pt că iată, în prezent i se dă posibilitatea să își exploreze și manifeste sentimentele (țipetele, datul din picioare, furia). Și că un părinte care nu este capabil să îi arate copilului său că are încredere în capacitatea lui de a alege corect și înțelept se va reflecta în viitor.

Citind această abordare romantică și idealizată, îmi aminteam de băiatul meu cel mare, care avea 5 ani acum un an, refuza să meargă dimineața la grădiniță. Nu accepta pur și simplu să fie îmbrăcat și prefera să se tăvălească pe jos spre mare noastră disperare. Eram îndeajuns de supărați să îi spunem că dacă nu merge la grădiniță (deși sigur, eram capabili să înțelegem de ce nu se omoară după grădiniță - joacă puțină, mult studiu, nu avem voie să vorbim la masă, unii copii sunt bătăuși) o să fim supărăți și mîhniți o zi întreagă. Era dispus să renunțe la orice privilegiu (programul de desene - de 3 ori pe zi cîte o 1/2 de oră, ziua de dulce, stat la el în cameră și jucat acolo) ca să nu plece. Cînd se vedea cu sacii în căruță, cînd renunțam să mai luptăm cu el și vedea că rămîne acasă, se liniștea, revenea la sentimente mai bune, îi părea sincer rău că ne vede mîhniți și promitea că “de mîine” chiar o să meargă frumos la grădiniță. Doar că mintea unui copil nu concepe de-adevăratelea viitorul, așa că atunci cînd viitorul venea - adică a doua zi dimineața, o luam de la capăt.

Sigur, pedepsele (eliminarea privilegiilor) și-au făcut (relativ) efectul. După o zi întreagă în care singurele jucării permise erau un șiret și o figurină, fără televizor, cu părinți dezamăgiți, înțelegea consecințele protestelor lui matinale. 


Îmi dau seama foarte bine că agravarea problemei se datora lipsei de consistență. Fie că îi dădeam ultimatumuri pe care nu aveam să le pun în practică - "dacă faci și în dimineața asta scandal, nu mai vezi desene o săptămînă" (și apoi, cînd după cîteva ore, copilul e bun și liniștit, părintelui i se face milă și îl lasă chiar de-a 2 zi înapoi la desene), fie pentru că e foarte greu să îți vezi copilul într-o stare de disforie și disperare supremă. Te gîndești, ok, înseamnă că îi displace profund, trebuie să țin cont de semnalale pe care mi le transmite, poate dacă e iertat de grădiniță 2 săptămîni, dintr-a 3-a va deveni responsabil și va accepta să meargă. Dar în realitate nu se întîmplă așa.

Se pare că regula de aur în aplicarea pedepsei este consecvența. Regula: dacă A atunci B. Ori de cîte ori A atunci B. De pildă, ori de cîte ori o îmbrîncești pe sora ta, primești o avertizare, adică o bilă roșie. La 3 bile roșii adunate, mergi la culcare cu o oră mai devreme sau pierzi desenele de seară sau pierzi o ieșire la film. Cred că pentru majoritatea comportamentelor problemă consecințele trebuie să se acumuleze treptat. Doar pt purtări grave, pedeapsa ar trebui să se instaleze imediat. Sau doar în cazul copiilor mai mici.

Copilul meu cel mare avea o zi pe săptămînă - ziua de dulce - în care își alegea el în avans ce dulciuri să fie pe lista de cumpărături (un ou de ciocolată, spre exemplu, și două napolitane sau două ouă de ciocolată și un pachet de biscuiți) și apoi ți le repartiza pe întreaga zi cum credea el de cuviință. Așa că ziua de dulce devenise un privilegiu foarte important și ne raportam cu toții la el. Ideea era să stabilim cîte avertismente adunate duc la pierderea privilegiului. 5, 10 etc.

Faptul că purtările lui nepotrivite (strigat, dat din picioare, nestrîns de jucării) căpătau o formă materială, că țipetele lui se transformau în cercuri negre pe o coală de hîrtie îl impresiona. Dacă pînă atunci comportamentul lui și reacțiile părintelui erau resimțite strict în sfera subiectivă, nu? - adică erau o experiență strict emoțională - copilul era impulsiv, își îmbrîncea sora, părintele intervenea (striga, să spunem) și îi făcea observație și situația se amplifica și poate nu mai era să-și amintească evoluția și contribuția fiecăruia la conflict se cam pierdea- acum, prin introducerea acestei ancore, starea emoțională se fixează în realitatea fizică și cultivă atenția și autocontrolul. Și mai mult, îl ajuta să își reprezinte foarte bine relația de asociere dintre comportament și consecință. Cum consecința se repeta ori de cîte ori se repeta comportamentul lui. Mai mult, coala de hîrtie cuprindea mai multe coloane, era coloana copil, coloana mama, coloana tata. Pentru că și părinții trebuiau atenționați pt comportamentele lor urîte: răstitul/vorbitul pe un ton ridicat fără motiv era și el penalizat. Punctele negre ale părinților erau desenate de copil.

Sigur, cea mai mare provocare era să tragem linie la sfîrșit de săptămînă, să însumăm punctele și să aplicăm sancțiunea. Dar s-a întîmplat să sară peste ziua de dulce și să aștepte încă o săptămînă (cu un număr cît mai mic de cercuri negre) ca să se bucure de răsplată. În același timp, trebuia să compensăm, zilele în care copilul se purta ireproșabil să fie răsplătite și să-l ia prin surprindere.

 Cred că aceste reguli clare stabilite în avans împreună cu copilul (acuma avem, de pildă, o foaie cu vorbitul pe un ton ridicat - am desenat-o împreună, iar băiatul meu a stabilit că simbolul pentru o unitate de comportament rău - adică 1 răstit = un pătrățel.) pot să echilibreze relația mamă-copil.

În plus, luînd aspectul acesta jucăuș, se înțelege că autoritatea părintelui și disciplinarea copilului nu trebuie și nu e voie să fie chestiuni de viață și de moarte; să implice violență, băț, curea și așa mai departe. Că educarea copilului nu trebuie să facă apel la autoritatea supremă a părintelui care își constrînge copilul să execute niște ordine, ci că e vorba de o muncă în echipă, atîta doar că unul dintre coechiopieri are o minte mult mai matură și mai prevezătoare.

Cînd echivalezi 1 strigat cu un pătrățel, pare (pentru amîndoi) că poți să treci mai ușor împreună peste provocările de zi cu zi ale existenței mamă-copil.
Și izolînd un fragment de comportament din dimensiunea dinamică și complexă a relației, în cazul de mai sus, strigatul, avem un reper care pune puțină ordine în relație, iar reperele dau stabilitate. Știm să recunoaștem dușmanul, avem un nume pt el și chiar un simbol. Apoi, după ce am abordat țipatul, luăm la rînd urmtorul aspect neplăcut al relației și astfel, prin această abordare (pragmatică și concretă) reușim să reducem din impactul relației solicitante mamă-copil. Nu ne mai simțim depășiți de situație fiindcă avem un plan de bătaie.

Cum adică un plan de bătaie, ar interveni acum băiatul meu? Nepotrivită metaforă mi-am ales tocmai cînd vreau să vorbesc despre aplicarea pedepsei la copil. Ori de cîte ori spun pedeapsă în acest text, mă refer la eliminarea unor privilegii sau time-out-ul (cînd copilul e scos din joc și trimis în camera lui) și exclud categoric pedeapsa fizică.

 Mama și copilul formează o echipă și au împreună o strategie care să le facă viața mai frumoasă și mai puțin o perpetuă confruntare. Regulile stabilite și cunoscute mă ajută pe mine ca părinte să nu îmi pierd controlul în fața copilului. Un copil e plin de energie și extrem de curios, el reacționează spontan și impulsiv la multitudinea de stimuli și atracții din lumea înconjurătoare, copil trăiește în totalitate clipa și nu gîndește în avans (cred că asta e datoria adulților) și astfel stăpînarea de sine a mamei în fața neastîmpărului și voiciunii copilului devine un model de purtare care poate fi internalizat cu succes de copil.

Cred că în absența unui plan (ce facem cînd copilul refuză să plece dintr-un loc, cînd copilul se aruncă pe jos), abordarea acestor situații tensionate ajunge la cheremul momentului, a dispoziției părintelui - dacă azi sunt într-o dispoziție excelentă, gestionez cu brio momentul. Mîine, obosit și preocupat fiind, nu-l mai las să facă lucrul sau activitatea pe care ieri i-am permis-o și atunci copilul poate deveni irascibil și totul se transformă în confruntare. În loc să ne batem în amenințări care oricum nu ajung să se materializeze - de pildă, dacă nu te dai acuma jos de pe leagăn să mergem acasă, te las aici, dacă mai fugi, plecăm acasă - este mult mai util ca părintele să aibă la dispoziție un miniset de reguli (nici prea relaxate, nici prea exigente) care să îi fie cunoscute copilului și pe baza istoriei comune, copilul să știe că o anumită purtare produce o anumită consecință. Copilul știe dinainte, mama știe pe ce regulă să pună mîna în caz de urgență, și astfel în locul unei mame care strigă (care se consumă), avem o mamă în control care îi amintește pe un ton calm ce urmează să se întîmple. E esențial ca gesturile părintelui prin care pune în aplicare pedeapsa să fie calme și previzibile.

De pildă, fetița mea de 2 ani știe deja că atunci cînd îl pocnește (!) pe fratele ei mare, este ridicată calm și politicos și transportată la ea în pătuț pînă cînd - întrebată dacă este cuminte și nu mai face -, răspunde că e cuminte. Gestul părintelui de a o așeza în pătuț este un gest previzil care are calitatea să îi indice cît mai precis care e punctul problemă și, mai ales, scopul lui este să reducă comportamentul rău. Dacă situația impusă nu reduce comportamentu vizat, atunci pedeapsa nu funcționează.

 În ceea ce privește locul în care copilul se retrage fiindcă e pedepsit (time-outl), cred că e foarte important să nu fie un loc înfricoșător, sau un loc în care copilul este închis cu cheia, sau și mai rău, o cameră în întuneric. Cred că singura condiție e să fie un loc lipsit de atracții (televizor, jucării). Cred că mult împămîntenitul ‘colt’ , sau si mai rău, pus la colț cu mîinile ridicate este un tip de exersare a autorității părintești total nepotrivită. Copilul nu se poate măsura în forță cu părintele și tocmai fiindcă părintele are putere nelimitată (absolută, aș spune) asupra copilului său, ar trebui să îl trateze cu delicatețe. Imaginea unui copilaș care stă cu spatele la lumină și cu mînuțele în aer fiindcă a vorbit urît sau nu a strîns jucăriile este o imagine dureroasă și nu reflectă decît tirania părintelui. Revenind.

Cred că în absența unei strategii de tipul dacă A atunci B, există riscul ca părintele obosit/surmenat/ preocupat să cadă captiv unor gesturi impulsive sau unui ton ridicat și furios care se adaugă la epuizarea lui și care, cel mai dureros, poate speria sau înfricoșa copilul.

Implementarea regulilor cere un efort constant și suplimentar pentru că, nu-i așa, există deja multitudinea de sarcini părintești obligatorii - hrănirea, îmbrăcarea, întreținerea gospodăriei -, efort pentru care, iată, părinții nu mai găsesc resurse. Și ca întotdeauna - efortul sistematic (de cursă lungă) este înlocuit (automat și fără prea mare cîntărire) cu gestionarea de moment a situației: părintele strigă, jignește copilul, amenință cu sancțiuni grave sau false, face apel la autoritatea înfricoșătoare părintească sau în cazul cel mai grav, se ajunge la gesturi inacceptabile - gesturi violente, fizice- plesnirea sau lovirea copilului.

Și devine evident cum lipsa de control a părintelui e preluată de copil și dezechilibrează și mai profund situația.

Revenind la călătoria noastră cu mașina. Ce fac cînd fetița mea își scoate mîinile din centură? În primul rînd, îi spun: ori de cîte ori fetița mea își scoate mînutele din centura de siguranță, mama oprește mașina pe marginea drumului. Apoi, pasul numărul 2, să pun în practică regula. Nu e (prea) plăcut să oprești pe marginea drumului de 10 ori pe o distanță de 36 de km, dar merită efortul fiindcă dă roade.
La început, a fost nevoie să cobor din mașină, să ocolesc mașina, să ajung la locul ei din mașină și să îi trec mînuțele înapoi sub centura de siguranță. Nu i-a luat mult timp să priceapă legătura strînsă între mașina oprită și centura de siguranță. S-a obișnuit să și le treacă singură, fără să mai fie nevoie să cobor din mașină. Ceilalți pasageri ai mașinii așteaptă în liniște ca fetița de 2 ani să facă ce are de făcut, apoi pornim mașina. Mie se pare eficient. Alternativa însemna o serie de somări, rugăminți, promisiuni, sugestii și ieșitul din fire.

miercuri, 16 septembrie 2015

Facebook



S-a atins un nou record: într-o singură zi, 1 miliard de indivizi s-au conectat pe Facebook, adică 1 din 7 locuitori ai acestei planete. Mi-am amintit cu ocazia asta de un articol pe care l-am citit pe la sfîrșitul anului trecut în The Atlantic și care conține cîteva reflecții convingătoare despre facebook.

Ce e fascinant la facebook nu este neapărat volum uriaș al conținutul media - 750 de milioane de fotografii sunt încărcate într-un singur weekend – ci mai degrabă intreținerea (mentenanța) pe care o presupune - verificarea notificărilor, comentariile, like-urile la comentarii și așa mai departe. Ce e fascinant e sîrguința pe care o cere calitatea de membru facebook de la noi. Aproape jumătate dintre indivizii cu vîrste cuprinse între 18-34 de ani își verifică facebookul primul lucru dimineața. Astfel, odată cu faceebookul a luat naștere aceasta stare de participare activă neîntreruptă. Facebook-ul nu ia niciodată pauză, news-feed-ul se actualizează neîncetat. Noi nu mai luăm niciodată pauză.

Concluzia cea mai de impact a articolului mi s-a părut concluzia legată de solitudine. Conexiunea nu este totuna cu legătura umană. Facebook-ul, rețelele de socializare ne servesc o conexiune instantă, totală și permanentă - dar conexiunea virtuală nu echivalează cu legătura umana. Și se pare că nu reprezintă calea spre o viață mai fericită sau o versiune mai pașnică a umanității.
În era conexiunii continue și neîntrerupte, omul modern nu mai rămîne niciun moment singur cu el însuși, facebookul elimină o plăcere cu implicații profunde: șansa să mai uităm de noi înșine, să ne deconectăm. Solitudinea e esențială pentru auto-reflecție și reinventare. Dar nu mai avem ocazia să facem asta scrolînd în permanență ecranul telefonului sau tabletei, afundați fiind în ecrane de fotografii sau comentarii și reply-uri la comentarii. Creierul nostru este suprastimulat. Suntem captivi unei rețele care consumă pînă la refuz nevoia noastră de apartenență, curiozitatea și nevoia de cunoaștere.

Frumusețea facebookului și sursa puterii lui acaparatoare este că îmbină miraculos distanța cu intimitate, sau mai degrabă iluzia distanței cu iluzia intimității, hrănește la nesfîrșit apetitul nostru pentru vanitate, prezentare de sine (imaginea de sine devine motorul comunității online) dar și că ne permite să ne manifestăm ca ființe sociale scutindu-ne în același timp de povara interacțiunii față în față - elimină pauzele inoportune și ezitările cînd vrem să vorbim convingător despre ceva, jena. stîngăcia corpului fizic, ticuri etc. Toate neajunsurile și transparența interacțiunii față în față dispar. Cu ajutorul facebookului devenim mașinării extrem de bine unse. Și totul decurge cursiv. Statusuri noi, poze, peretele, profilul – acestea sunt părțile componente ale întregului. Totul se imbină perfect pentru că părțile componente sunt puține la număr și excelent delimitate.

 Dar această îmbinare coordonată a elementelor unui întreg vine cu un preț: dă naștere unei compulsii, unei porniri irezistibile de a expune neîncetat acest ansamblu. Ansamblul de ieri (poza cu cina, poza cu tine într-un decor incitant, poza cu figura ta frumoasa, poza cu tine la un eveniment) trebuie actualizat și înlocuit cu unul nou și proaspăt azi. Lucram la Edificiul prezentării personale fără întrerupere fiindcă altfel riscăm să fim îngropați și rătăciți în maldărul de update-uri (știri noi, poze noi, experiențe noi) încărcate de toți ceilalți membri activi în rețea. Ai impresia că nimeni nu stă după tine, ca să ții pasul și să nu fii uitat trebuie să încarci mereu ceva nou, prinși în capcana momentului. 

Oamenii au fost mereu autorii propriei lor imagini - pe care o cosmetizează, o fragmentează, o livrează cum cred ei de cuviință că îi reprezintă cel mai bine. Dar nu în ritmul neîntrerupt pe care îl cultivă facebook-ul, nu de la prima oră a dimineții, înainte să ne fi băut cafeaua, înainte să ne fi spălat pe dinți, înainte să ne fi dat jos din pat.

 În viața virtuală, poți să trăiești într-o lume a fanteziei în care ești cunoscut doar pentru calitățile tale, experiențe tale inedite (călătorii, petreceri), pentru convingerile tale cele mai frumoase. Pe net arunci o versiune a ceea ce ești sau ai vrea să fii și te ții de ea. Sigur, asta se întîmplă și în realitate, oamenii defilează cu măști și pun la dispoziția celorlalți doar o parte din identitatea lor - partea ideală sau dezirabilă. Chiar și așa, chiar și cu toate fațadele cu care defilează oamenii, interacțiunea reală ne prezintă cu mult mai mare acuratețe, pentru că aducem cu noi toate semnele fizice și expresive ale identității noastre, toată intonația și pantomima. Și e bine să fie așa, pentru că felul în care îi afectăm pe cei din jur cu prezența noastră devine o oglindă. Ne oglindim prin ceilalți și ne vedem pe de-a întregul.

Facebook-ul este un simulacru al realității. Acolo suntem în deplin control. Controlăm și alegem lumina în care să apărem public. Controlăm ce apare pe peretele nostru, controlăm dacă pe peretele nostru apare sau nu ce menționează alții despre noi (fie ipostaze incomode, fie critici), ne împărțim prietenii pe categorii și în alegem cărei categorii de prieteni să transmitem anumite date despre noi și cui nu, controlăm accesarea unei persoane complet străine - printr-o simplă tagare (scriere de nume) pătrundem în cîmpul de atenție chiar și al unei persoane complet străine; controlăm prin ce imagini alegem să ne prezintăm pe noi înșine, care aspecte ale existenței noastre alegem să le valorificăm sau să le scoatem în prim plan.
Pare foarte diferită și nerealistă această existență virtuală față de existența noastră normală care cuprinde și bune și rele simultan. Dezordinea, neînțelegerile, copilul care îți cere să te joci cu el, rufe neîmpăturite, vase în chiuvetă, impulsivitatea, tonul răstit, nepăsarea, indolența, pauzele. 

Din realitatea fizică nu poți decupa doar anumite porțiuni simple și frumoase (negarea înseamnă o lipsă de luciditate chinuitoare pentru cei apropiați ție). Viața reală ne pune față în față cu noi înșine și cu neajunsururile noastre mult mai direct și mai lipsit de compromis. În realitate, gesturile și mimica clarifică pentru celălalt intențiile noastre. În viața de zi cu zi nesincronizările sunt mai vizibile, starea de respingere sau de afinitate dintre două ființe (în carne și oase) se propagă mult mai rapid și se lămurește rapid în spațiul fizic. În lumea virtuală, această transparență este îngreunată enorm și oamenii ajung să se frămînte mult mai mult pentru a înțelege ce a vrut celălalt să zică. Lumea virtuală ridică bariere suplimentare între oameni. În viața de zi cu zi nu putem tranșa interacțiunea față în față cu așa forță cum block-ăm pe cineva pe facebook, așa cum putem ignora comentariile cuiva. Oamenii sunt fortați (de structura înnăscută care produce socializarea) să aibă mai mult tact. 

În realitate oamenii împart o intimitate care îi obligă să se ia la cunoștintă reciproc, să se lămurească, să ofere ceva în schimb. Pe facebook oamenii își oferă unul altuia like și nu e clar cît din capitalul social virtual rezistă la transfer, din lumea virtuală în lumea reală. Ori asta arată cît sunt de lipsite de consistență relațiile virtuale. Iar omul nu poate să prospere decît în interiorul unor legături solide și constante.

S-ar putea ca facebook-ul să îi amăgească pe oameni că numărul de like-uri primite e măsura valorii lor. Ori consistența identității unui individ e dată de totalitatea gesturilor și conduitelor sale, de măsura în care calitățile sale sunt prezente și se regăsesc în toate domeniile vieții sale. Poți să ai un umor și prezență de spirit formidabile și să fii un părinte problematic (să-ți tratezi copilul cu ostilitate, să-l neglijezi sau să-i vorbești urît, să-l lași cu orele pe tabletă). Pe facebook vei primi like-uri peste like-uri pentru prestațiile tale și nu vei fi absolut deloc motivat să te schimbi sau să te corectezi. Pentru că existența virtuală permite separarea pe compartimente a identității noastre. În interacțiunile reale nu ai putea ocoli la nesfărșit această contradicție și a-i fi silit (cumva) de cei din jur să o confrunți. 

Butonul de like nu consumă niciun fel de resurse emoționale sau cognitive, e un gest necostisitor și din păcate se pretează la însușirea lui automată, la fel cum se automatizează controlul pedalelor la un șofer. Ne învață să ne lenevim, să ne îndepărtăm tot mai tare de participarea noastră activă și fizică în realitatea comună.

Ce înseamnă toată această acumulare de aparențe? Probabil singurătate. Și că, paradoxal, deși intrăm pe facebook conduși de nevoie noastră profundă de a aparține, cumva ajungem să ne izolăm tot mai tare unii de alții. Online-ul ne izolează de noi înșine și de situația noastră reală (complexă).

E clar că omul nu poate de unul singur. Și că facebook-ul îi poate oferi posibilitatea să își manifeste sinele real - toate acele gînduri, calități și idei pe care un individ le posedă dar pe care nu le exprimă în interacțiunile de zi cu zi. E clar că oamenii timizi pot folosi facebook-ul cu succes  pentru că le permite să se prezinte pe sine ocolind toată anxietatea socială care altfel îi copleșește și îi obosește.
Am găsit un studiu care sugerează că timiditatea corelează negativ cu numărul de prieteni pe facebook. Că deși indivizii timizi au, într-adevăr, mult mai puține contacte în lista de facebook, privesc facebookul ca un mijloc util de a comunica cu ceilalți, că indivizii timizi petrec mai mult timp pe facebook, că au o atitudine pozitivă față de facebook chiar dacă ar putea să îl folosească mai productiv în scop propriu, adăungîndu-și mai mulți prieteni în listă.
Oamenii care se simt singuri se prezintă pe sine mai degrabă în termeni negativi decît pozitivi și că deși se raportează la facebook ca la o unealtă utilă pentru autodezvăluire și conexiune socială, satisfacția lor în ceea ce privsște facebook este mai mică decît a indivizilor care nu se simt singuri. Oameni singuri își comunică mai degrabă activitățile decît să și le prezinte.

În ceea ce privește relația dintre (cei 5) factori ai personalitații și facebook e cam așa: extraversiunea este asociată cu comunicarea pe facebook, auto-prezentarea este cel mai bine preconizată de gradul ridicat de neuroticism și gradul scăzut de conștiinciozitate, neuroticismul este asociat cu expresia sinelului ideal și aspecte ascunse ale personalității. Agreabilitatea și extraversiunea asociate cu expresia sinelui actual.
Un număr mai mare de prieteni pe facebook contribuie la sentimentul de apropiere și apartenență socială precum și la articularea sinelui dorit (ce ne-ar plăcea să fim - "hoped-for possible selves") Cînd lista de prieteni capată proporții nerealiste care depășesc posibilitățile reale, corelația se inversează, numărul de prieteni încetează să mai contribuie la sentimentul de apartenență.
În concluzie și per ansamblu, userii facebook sunt mai extravertiți, mai singuri, mai nevrotici și  mai narcisiști (în medie) decît non-userii.

E clar că pe facebook putem întîlni oamenii care să ne semene într-o mai mare măsură decît ne seamănă majoritatea prietenilor din viața de zi cu zi și această regăsire să conteze enorm pentru viața interioară a cuiva. E vorba de durata și scopul conexiunii care stabilesc utilitatea rețelei de socializare pînă la urmă. Dacă lista ta de preferințe conține site-uri de edituri cu cărți, ziare importante, site-uri de popularizare a științei, indivizi instruiți care îți pot deschide mintea și înțelegerea, atunci facebook-ul e un plus. Dar chiar și așa, esențială în amprenta dependenței rămîne durata conectării.

De cîte ori trebuie să ne conectăm pe facebook, cîte minute trebuie să stăm conectati ca să ne considerăm dependenți? Sau să ne considere dependenți soțul/soția/ anturajul? De 2 ori pe zi, de 3 ori pe zi, de 6 ori pe zi, din oră-n oră? Cît de dependenți suntem dacă intrăm o dată la 5 minute? Cîte minute petreci ca să-ți verifici notificările, ca să vezi dacă ți s-a răspuns la comentariul pe care l-ai postat pe pagina unui prieten sau că să verifici ce mai e nou în flux? Sau unei cereri de prietenie? Cît de des salvezi o imagine cu gîndul să o postezi mai tîrziu pe contul tău? Cîte imagini cu mesaj ai salvate într-un folder pe calculator? Cîte comentarii lași în medie într-o zi? Cred că sunt dileme care reflectă foarte bine forma interacțiunilor sociale din prezent.

Oricum ar fi, conectarea la facebook nu se face prin puterea minții. Accesul e asigurat de mijloace fizice, gesturi concrete. Un telefon ținut mereu la purtător va facilita conectarea excesivă. Chiar și simplul gest de a-l plasa pe bibiliotecă sau într-o altă cameră a casei, sau în poșetă sau în valiză va pune deja o primă barieră între impulsul interior care îndeamnă la acțiune imediată și obiectul dorinței. Cred că primul pas în decuplarea de pe pilot automat a comportamentului nostru în exces este să vedem că suntem pe pilot automat - cred că așa se rupe prima verigă din lanțul slăbiciunilor.